joi, 28 noiembrie 2019

Monede dedicate lui Alexandru Marghiloman

Semnalam aparitia a trei monede dedicate omului politic Alexandru Marghiloman. Monedele au aceeasi grafica si inscriptii si sunt din metale diferite si au urmatoarele valori nominale: 100 lei din aur; 10 lei din argint si 1 leu din tombac.




Avers: clădirea Sfatului Țării din Chișinău unde, la 27 martie 1918, s-a votat unirea Basarabiei cu România, în prezența unei delegații românești condusă de premierul Alexandru Marghiloman; inscripţia în arc de cerc „ROMANIA”, valoarea nominală „1 LEU”, stema României și anul de emisiune „2019”.
Revers: portretul lui Alexandru Marghiloman, inscripția în arc de cerc „ALEXANDRU MARGHILOMAN” și anii între care a trăit „1854” și „1925”.

Alexandru Marghiloman (n. 27 ianuarie 1854, Buzău – d. 10 mai 1925, Buzău), om politic, jurist, lider conservator, şi-a asumat responsabilitatea formării unui Consiliu de miniştri de sacrificiu, care să semneze un armistiţiu umilitor pentru România. Deşi semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea statului român, în conştiinţa publică Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”. Eforturile sale de a moderniza Partidul Conservator şi de a încerca să-l orienteze spre noile realităţi din societatea românească au fost sortite eşecului, astfel că decesul său a însemnat practic şi „decesul” conservatorismului românesc. Simpatizant al ideilor junimiste, Alexandru Marghiloman a acumulat o bogată experienţă politică. S-a remarcat îndeosebi la conducerea Ministerului de Interne, a Ministerului de Externe şi a Ministerului Justiţiei.
Alexandru Marghiloman provenea dintr-o familie cu avere impresionantă, părinţii săi fiind Iancu Marghiloman şi Irina Izvoranu. După ce absolveşte cursurile Colegiului „Sfântul Sava”, tânărul Marghiloman se înscrie la Facultatea de Drept şi la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris. În anul 1878 obţine doctoratul în ştiinţe juridice şi politice. Revenit în ţară, Marghiloman urmează o carieră de magistrat, fiind procuror (8 iunie 1879) şi judecător (4 octombrie 1880) la Tribunalul Ilfov. Demisionează din magistratură pentru a deveni avocat din 16 octombrie 1881. În 1884, este numit avocat al statului.
În timp, Marghiloman s-a apropiat de gruparea junimistă, iar din 1884 devine reprezentant al acesteia în Reprezentanţa Naţională. Pe 6 noiembrie, este ales deputat în Colegiul I Buzău. În acest timp îşi dovedeşte calităţile excelente de politician, fiind cunoscut ca un orator desăvârşit, elegant şi un foarte bun organizator de campanii electorale. Pentru aceste însuşiri de specialist, Alexandru Marghiloman a fost cooptat în toate guvernele de concentrare conservator-junimiste. A ocupat, printre altele, fotoliul Ministerului de Justiţie, Ministerului Lucrărilor Publice şi Ministerului de Externe.
Contribuţia sa ca ministru al Justiţiei este demnă de remarcat. Astfel, el asigură printr-o lege inamovibilitatea în magistratură un pas important în crearea unei justiţii cu adevărat independente. Acesteia i se adaugă legea organizării judiciare şi a organizării judecătoriilor de pace. Pe 1 mai 1891, Marghiloman se numără printre fondatorii Partidului Constituţional. Pe 3 aprilie 1907, Partidul Constituţional a fuzionat cu Partidul Conservator, iar Marghiloman este ales în Comitetul executiv al PC. În perioada guvernării conservatoare dintre anii 1910 – 1913, liderul conservator a mai ocupat portofoliile Internelor şi Finanţelor. De numele său ca ministru la Finanţe se leagă elaborarea unui important set de legi privind legea administrativă a falimentelor, adoptarea unui nou cod comercial pus în conformitate cu exigenţele relaţiilor externe ale României, răscumpărarea căii ferate Lvov–Cernăuţi–Iaşi. În urma retragerii din viaţa politică a lui Titu Maiorescu, pe 4 iunie 1914 Alexandru Marghiloman este ales preşedinte al Partidului Conservator. La 18 mai anul următor, partidul se scindează. Aripa antantiştilor, condusă de rivalul său Nicolae Filipescu formează o nou formaţiune politică intitulată tot Partidul Conservator. Pe 30 septembrie 1916, în urma decesului şefului ei, gruparea Filipescu fuzionează cu Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu.
Apropierea războiului a generat însă marea confruntarea pe tema politicii externe, care a fost şi ea un factor ce va duce în cele din urmă la destrămarea Partidului Conservator. În cadrul Consiliului de Coroană din 21 iulie 1914 poziţia lui Marghiloman a fost de a nu merge de partea Rusiei. Astfel, ignorarea Antantei ar fi însemnat ignorarea Rusiei, căci nu trebuia să i se permită accesul la Marea Neagră şi la Strâmtori, pentru că aceasta ar fi reprezentat intrarea României în sfera de influenţă rusă. Neutralitatea era cea mai convenabilă soluţie întrucât o alăturare cu Puterile Centrale ar fi reprezentat o renunţare la ideea românismului în Austro-Ungaria. Neutralitatea era susţinută de liderul conservator luând în considerare şi starea de nepregătire militară şi economică a României. În cele din urmă, s-a decis ca România să rămână neutră faţă de acest conflict, motivându-se că Austro-Ungaria a fost cea care a declarat război Serbiei şi astfel nu s-a putut activa casus foederis-ul. Peste doi ani, la Consiliul de Coroană din 14 august 1916, liderul conservator a avut aceeaşi poziţie fermă. El a sesizat din nou pericolul ce vine de la est: „Instalarea la Strâmtori a marelui nostru inamic este moartea economică a ţării. Cred că acesta este cel mai mare păcat ce un român poate comite împotriva viitorului ţării. O dată deciziunea luată, vom tăcea! Aceasta este tot ce putem face pentru a nu rupe unitatea naţională”.
Influenţa pe care primul ministru liberal, Ion I. C. Brătianu, a avut-o asupra regelui Ferdinand I s-a dovedit decisivă, astfel că s-a decis intrarea României în război de partea Antantei. Situaţia pe front nu a decurs în favoarea ţării noastre, astfel că familia regală, Consiliul de miniştri şi Parlamentul au fost nevoite să se retragă la Iaşi în noiembrie 1916. Marghiloman s-a numărat printre cei care au rămas în Bucureşti pe timpul ocupaţiei germane, stabilind contacte cu reprezentanţii Puterilor Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.
Sosirea bolşevicilor la putere în Rusia a determinat ieşirea acesteia din război, iar acest fapt a izolat România pe front. Brătianu nu a dorit să încheie un armistiţiu ruşinos, astfel că la preşedinţia cabinetului a fost chemat eroul-general Alexandru Averescu. Acesta nu a reuşit să semneze decât preliminariile tratatului, pe 20 februarie, la Buftea. Alexandru Marghiloman şi-a asumat responsabilitatea încheierii unei păci separate ruşinoase pentru România, dar care ar fi salvat ţara noastră de la ocuparea totală a teritoriului său. Totodată, regele considera că datorită poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, liderul conservator va reuşi să încheie o pace mai blândă. Pe 5 martie 1918, Marghiloman este desemnat să formeze un Consiliu de miniştri de sacrificiu. În timp ce la Bucureşti se purtau tratative dificile pentru încheierea armistiţiului, primul ministru a fost martorul primei etape din procesul de făurire a României Mari. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa lui Marghiloman care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Cu acest prilej, el declara: „În numele poporului român şi al regelui României, cu adâncă emoţiune şi cu falnică mândrie, iau act de hotărârea unanimă a Sfatului Ţării. La rândul meu, declar că de azi înainte Basarabia este pentru vecie unită cu România”.
La 24 aprilie 1918, s-a încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare pentru România: Dobrogea era ocupată de Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania instituia un monopol asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la Constanţa. Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand I a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Deşi semnarea armistiţiului din aprilie a permis ţării noastre să nu fie ocupată de Puterile Centrale, Alexandru Marghiloman a avut foarte mult de suferit de pe urma deciziei sale. Din acel moment şi până la decesul său, va fi considerat de opinia publică un adevărat „trădător de ţară”.
Spre sfârşitul vieţii, Alexandru Marghiloman a fost martorul dispariţiei conservatorismului românesc de pe scena politică. De-a lungul timpului, Partidul Conservator s-a afirmat ca un susţinător ferm al intereselor marilor proprietari funciari. Însă, evenimentele care s-au desfăşurat atât pe plan intern, cât şi pe plan extern, au dezvăluit că România trebuie să se ralieze noilor realităţi din societate. În aceste condiţii, se impunea adoptarea a două măsuri fundamentale pentru dezvoltarea statului: introducerea votului universal şi reforma agrară, prin exproprierea marilor proprietăţi rurale. În aceste condiţii, baza electorală a conservatorilor a avut foarte mult de suferit, deoarece acum toţi ţăranii beneficiau de dreptul la vot, iar aceştia erau clar interesaţi să trimită la putere formaţiunile care le apărau interesele. Conservatorii nu au avut abilitatea politică de a se reorienta pe scena politică, cum au avut-o adversarii de o viaţă, liberalii, care au reuşit să se consolideze în urma acestui proces evolutiv. Om politic de mare anvergură, perspicace, Marghiloman a sesizat dincotro bat vânturile social-economice postbelice şi a încercat să se adapteze din mers acestui proces. El a schimbat denumirea formaţiunii politice al cărei preşedinte era în Partidul Conservator Progresist, încercând astfel să sugereze procesul de modernizare prin care conservatorii treceau. Încercările sale nu au avut efect, astfel că la alegerile din martie 1922, PCP nu reuşeşte să adune suficiente voturi pentru a mai accede în Parlament. La 18 februarie 1923, la solicitarea Institutului Social Român, a încercat o nouă sinteză a principiilor doctrinei conservatoare: „Doctrina conservatoare este aceea care ţine drept un adevăr istoric că programul real, durabil, nu se poate face prin salturi; că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul”.
Alexandru Marghiloman a murit pe 10 mai 1925, la vârsta de 71 de ani. După decesul liderului, cei câţiva conservatori care mai rămăseseră devotaţi nu au mai avut puterea necesară de continua opera politică, iar pe 28 mai vor fuziona cu Partidul Poporului.
(sursa informatiilor: http://www.magazinsalajean.ro/filatelie/noutati-numismatice-desavarsirea-marii-uniri-alexandru-marghiloman)

Niciun comentariu: